Protectorii interiori
Rupturi în continuitatea sinelui.
…și avem acest mister interior, acest suflet despre care ziceam în articolul anterior că își găsește expresia cel mai aproape în copil.
În plămădirea casei sufletului se pot considera cărămizile ca fiind ADN-ul și informația transgenerațională. Mediul și răspunsul, stimulii pe care îi primește din exterior, într-un mod ideal, dar improbabil, ar trebui să îi ofere siguranță, receptivitate și continere pentru exprimarea lui autentică.
D. Kalsched are o perspectivă interesantă asupra traumei și a vocilor interioare care împiedică exprimarea spiritului cu toată splendoarea și vitalitatea lui.
El conturează un tablou în care copilul, în primii ani de viață, învață practic să creeze o punte între lumea lui interioară și cea exterioară.
Dacă i se răspunde corespunzător, potrivit capacității sale de integrare, copilul își dezvoltă armonios personalitatea, trăită cu „însuflețire”.
În prima etapă, corespunzător înseamnă răspuns la timp la nevoile de hrană, somn și siguranță, dar și o desprindere lentă de mama. Înseamnă, de asemenea, să intre treptat în relație cu emoții tolerabile, explicate și înțelese prin oglindire și continere.
Dacă plânge, cineva îl ține, iar dacă îi este frică, cineva îi spune că îi vede frica. Dacă se sperie, dacă este furios sau dacă nu înțelege ce i se întâmplă, există un adult care poate să stea acolo fără să se sperie de el, fără să îl grăbească și fără să îi ceară să fie altfel.
Atunci copilul învață că ceea ce simte poate exista, că emoția nu îl distruge și că poate trece prin ea. Învață că lumea lui interioară are un loc în lumea celorlalți.
Dar dacă conținutul experiențelor exterioare este mult peste ceea ce un copil poate tolera în mod conștient — ei nefiind echipați să metabolizeze unele experiențe — atunci acestea produc un șoc care afectează unitatea psihosomatică și amenință scindarea acelei „scântei vitale”, esențială pentru ca persoana să se poată simți mai târziu în viață o ființă întreagă.
Poate fi prea multă frică, prea multă singurătate, prea multă tensiune în casă sau prea multă rușine. Poate fi un părinte indisponibil, trist, furios ori imprevizibil; poate fi violență, abandon, pierdere sau lipsa acelui răspuns care ar fi trebuit să vină.
Și atunci psihicul are un mecanism de apărare și produce o ruptură salvatoare pe care o numim disociere.
Prin disociere, psihicul protejează „scânteia vitală” și o pune undeva la adăpost, nu pentru considerata fiind, în acel moment, singura formă posibilă de supraviețuire.
Copilul rămâne în lume și învață să se adapteze: să fie cuminte, să nu deranjeze, să fie atent la ceilalți, să performeze și să devină, poate, foarte responsabil, foarte matur și foarte capabil.
O altă parte rămâne protejată într-un spațiu interior, împreună cu emoțiile care au fost prea mari, nevoile care nu au putut fi primite, dorul, frica, furia și vulnerabilitatea.
Mai târziu, adult fiind, poate să nu își amintească exact ce s-a întâmplat și poate chiar să spună că a avut o copilărie bună. Și totuși, în anumite momente, ceva din el se retrage, îngheață, se pierde, nu mai poate simți sau, dimpotrivă, simte prea mult.
Kalsched vorbește despre aceste voci interioare ca despre niște protectori generați de experiența traumatică. Uneori vocile sunt dure și critice și ne spun că nu suntem suficient de buni, că trebuie să facem mai mult, că nu avem voie să cerem sau că nu trebuie să ne apropiem prea mult de cineva.
Ele pot părea dușmanii noștri, dar au apărut, de fapt, într-un moment în care au încercat să protejeze ceva foarte fragil.
Insa, ceea ce ne-a salvat atunci poate să ne țină departe de viață mai târziu: de apropiere, de iubire, de corp, de plăcere, de spontaneitate și de acel sentiment simplu că avem voie să fim aici.
Individuarea înseamnă si să construim in noi, un spațiu suficient de sigur în care partea aceea protejata să poată ieși puțin câte puțin, să poată fi văzută și ascultată și să poată integra faptul că nu mai este singură si in pericol.